NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

Corespondența reunită sub titlul Scrisori către Felice reprezintă o „secțiune transversală“ prin cele trei volume îngrijite și traduse de regretatul germanist Radu Gabriel Pârvu, reținând dintre cele circa 1500 de scrisori kafkiene doar pe cele ce alcătuiesc istoria relației sale cu Felice Bauer. Traducerea urmează volumele Briefe 1900-1912, Briefe 1913-März 1914 și Briefe April 1914-1917, publicate de Editura S. Fischer din Frankfurt sub îngrijirea lui Hans-Gerd Koch, iar structura paginilor de față o respectă pe cea a volumului Briefe an Felice Bauer: und andere Korrespondenzen aus der Verlobungszeit (Fischer, 2015).

Scrisorile din paginile ce urmează au fost trimise de Franz Kafka în perioada 20 septembrie 1912 — 16 octombrie 1917 și au fost destinate unei femei pe care a iubit-o, cu care s-a logodit de două ori și de care s-a despărțit de două ori. În 1955, Schoken Books a achiziționat de la Felice Bauer scrisorile trimise ei de către Franz Kafka. Cu această ocazie, ea a lăsat editurii și scrisorile trimise de scriitor prietenei sale, Grete Bloch. Ele îi fuseseră dăruite de Grete Bloch în 1935, când părăsise Germania. Aceasta din urmă i-a încredințat avocatului ei de la Florența o sumă de alte scrisori, care i le-a pus la dispoziție lui Max Brod. Ediția de față include, în ordine cronologică, aceste scrisori, cât și altele trimise de Kafka prietenilor sau membrilor familiei Bauer. Ele au ca subiect relația celor doi, oferind astfel o imagine cât mai exactă a situației. Scrisorile trimise de Felice Bauer către Franz Kafka nu s-au păstrat.

B.A.S.

Scrisori către Felice

Către Max Brod la Praga

Praga, 14 august 1912, miercuri

Bună dimineața!

Dragă Max, ieri, când am pus în ordine bucățile, m-am aflat sub influența domnișoarei1; este foarte posibil ca astfel să fi făcut vreo prostie, să fi rezultat o succesiune caraghioasă, poate doar pe-ascuns. Te rog, mai uită-te pe manuscris și dă-mi voie să includ mulțumirile mele pentru acest lucru în recunoștința foarte mare pe care ți-o datorez!

Al tău, Franz

Mai sunt greșeli mărunte de scriere, așa cum constat acum, când citesc din păcate pentru prima oară una dintre copii. Și punctuația! Dar poate că mai este timp pentru asta la corectură. Șterge însă „dar cum arătați?“ din povestirea despre copii și pune semnul întrebării după acel „într-adevăr“ dinaintea celor patru cuvinte.

Către Felice Bauer la Berlin

Praga, 20 septembrie 1912, vineri

Mult stimată domnișoară,

În cazul în care nu v-ați mai aminti câtuși de puțin de mine — ceea ce este foarte posibil —, mă prezint încă o dată: mă numesc Franz Kafka și sunt omul acela care v-a salutat pentru prima oară într-o seară la domnul director Brod2 din Praga și apoi v-a întins peste masă, una după alta, fotografiile dintr-o călătorie din programul Thalia3, iar la sfârșit v-a ținut mâna în mâna cu care bate acum clapele, și dumneavoastră ați întărit prin acest gest promisiunea că anul viitor vreți să călătorim împreună în Palestina4.

Dacă mai doriți să facem excursia respectivă — atunci ați spus că nu veți ezita deloc, și nici eu n-am remarcat la dumneavoastră ceva de acest fel —, n-ar fi doar bine, ci neapărat necesar să încercăm încă de-acum să ne înțelegem în legătură cu această călătorie. Căci va trebui să exploatăm la maximum perioada noastră de concediu, mult prea scurtă pentru o călătorie în Palestina, și vom reuși să facem asta numai după ce ne vom fi pregătit cât mai bine cu putință și vom cădea de acord în privința tuturor pregătirilor.

Trebuie să vă mărturisesc însă un lucru, oricât de prost sună el în sine și, în plus, nu se potrivește deloc cu afirmațiile mele anterioare: sunt un corespondent nepunctual. Negreșit, dacă n-aș avea mașina de scris, situația ar fi mai gravă decât este, întrucât, chiar dacă n-aș avea vreodată destul chef să scriu o scrisoare, până la urmă vârfurile degetelor sunt tot timpul pregătite de scris. Drept răsplată pentru asta, nici nu aștept vreodată ca scrisorile să sosească la timp; deși aștept o epistolă cu aceeași nerăbdare în fiecare zi, nu sunt niciodată dezamăgit dacă ea nu vine, iar dacă sosește în cele din urmă, mă las surprins cu plăcere.

Întorcând coala în mașina de scris, observ că m-am înfățișat, poate, mult mai dificil decât sunt. Probabil că așa-mi trebuie dacă am făcut o asemenea greșeală; căci de ce mai scriu această scrisoare după program și la o mașină cu care nu sunt foarte obișnuit?

Dar totuși — singurul dezavantaj când scrii la mașină este că te rătăcești în felul ăsta —, chiar dacă ar exista ezitări față de persoana mea, mă refer la ezitările practice de a mă lua în călătorie ca însoțitor, ghid, povară, tiran și ce ar mai putea ieși din mine, totuși, spuneam, n-ar trebui să existe de la bun început obiecții decisive împotriva mea în calitate de corespondent — și deocamdată numai despre asta ar fi vorba —, așa că ați putea încerca să corespondați cu mine.

Praga, 20 septembrie 1912

Al dumneavoastră sincer supus,

Dr. Franz Kafka

Praga, Pořič 7

Către Felice Bauer la Berlin

Praga, 28 septembrie 1912, sâmbătă

Stimată domnișoară, scuzați-mă că nu vă scriu la mașină, dar am să vă scriu îngrozitor de multe lucruri, iar mașina de scris se află dincolo, pe coridor; în plus, această scrisoare mi se pare foarte urgentă. Totodată, astăzi în Boemia e sărbătoare5 (fapt ce, de altfel, nu are neapărat legătură cu scuzele de mai sus), mașina de scris nici nu scrie destul de repede pentru mine, mai este și vreme frumoasă, e cald, țin fereastra deschisă (ferestrele mele sunt însă mereu deschise), am venit la birou aproape cântând, ceea ce nu s-a întâmplat de mult, iar dacă n-aș fi venit să iau scrisoarea dumneavoastră, nici n-aș ști de ce aș mai fi venit la birou azi, în zi de sărbătoare.

De unde am adresa dumneavoastră? Să nici nu mă-ntrebați, în caz că aveți această intenție. A trebuit să cerșesc de-a dreptul adresa dumneavoastră. Mai întâi mi s-a dat adresa unei societăți pe acțiuni6, dar asta nu mi-a plăcut. Pe urmă am primit adresa dumneavoastră de-acasă, dar fără număr, și apoi am obținut și numărul. Atunci am fost mulțumit, însă n-am scris, tocmai fiindcă am păstrat adresa pentru ceva anume. În afară de asta, m-am temut că adresa este greșită, căci m-am întrebat cine a fost Immanuel Kirch7. Și nimic nu este mai trist decât să trimiți o scrisoare la o adresă nesigură; atunci nici nu mai e scrisoare, ci mai degrabă suspin. După aceea, când am aflat că pe strada dumneavoastră se găsește o Immanuel-Kirche8, a fost din nou bine pentru o vreme. Numai că mi-ar fi plăcut să am la adresa dumneavoastră și specificarea unui punct cardinal, așa cum au întotdeauna adresele din Berlin. În ce mă privește, v-aș fi mutat în nord, deși cred că acolo-i o zonă săracă.

Făcând însă abstracție de aceste griji legate de adresă (la Praga nici nu se știe cu certitudine dacă locuiți la numărul 20 sau 30), câte a mai avut de îndurat jalnica mea epistolă, înainte de a fi scrisă! Acum, când ușa dintre noi a început să se deschidă sau cel puțin stăm cu mâna pe clanță, pot s-o spun, chiar dacă nu trebuie. Ce de toane mă stăpânesc, domnișoară! O ploaie de stări nervoase cade neîncetat asupra mea. Ce vreau acum, nu mai vreau în clipa următoare. Când sunt pe scară, încă nu știu ce dispoziție sufletească voi avea în momentul în care voi intra în casă. Trebuie să acumulez în mine niște incertitudini, până ca ele să devină o certitudine măruntă sau o scrisoare. De câte ori — spre a nu exagera, să zic: de vreo zece seri — am tot compus, înainte de a adormi, acea primă scrisoare. Or, unul dintre lucrurile din pricina cărora sufăr este că nimic din ce-am alcătuit temeinic în prealabil nu pot să aștern pe hârtie mai târziu într-un mod fluent. Memoria mea e într-adevăr foarte proastă, dar nici cea mai bună memorie nu m-ar putea ajuta să scriu cu fidelitate măcar un fragment, oricât de mic, pe care l-am conceput anterior și n-am făcut altceva decât să-l țin minte, pentru că în interiorul fiecărei fraze există nuanțe ce trebuie să rămână în suspensie, înainte de a fi puse pe hârtie. Când mă așez să scriu fraza memorată, nu văd decât fărâmele aflate acolo, nu pătrund cu privirea nici printre ele, nici dincolo de ele, și-atunci ar trebui măcar s-arunc condeiul, dacă asta ar corespunde șovăielilor mele. Totuși, m-am gândit bine la acea scrisoare, fiindcă nu eram deloc hotărât s-o scriu, și tocmai astfel de reflecții sunt cel mai bun mijloc de a mă ține la distanță de scris. Îmi amintesc că, odată, chiar m-am sculat din pat ca să notez ceea ce chibzuisem pentru dumneavoastră. Dar imediat m-am urcat la loc, căci mi-am reproșat — acesta este al doilea lucru de care sufăr — nebunia neliniștii mele, susținând că și-n zori aș putea să aștern pe hârtie ceea ce am bine fixat în minte. Spre miezul nopții răzbat mereu asemenea presupuneri.

Urmând însă acest drum, nu voi ajunge niciodată la capăt. Trăncănesc despre scrisoarea mea anterioară, în loc să vă scriu atâtea lucruri pe care trebuie să vi le scriu. Rețineți, vă rog, de unde vine importanța pe care a dobândit-o pentru mine acea scrisoare! Vine din faptul că mi-ați răspuns la ea cu această scrisoare, aflată aici, lângă mine, și de care mă bucur în mod ridicol; acum pun mâna pe ea, spre a simți că sunt în posesia ei. Mai scrieți-mi degrabă una! Nu vă dați osteneala, o scrisoare obosește pe oricine, oricum am privi-o! Trimiteți-mi totuși un mic jurnal, care e mai puțin revendicat și mai curând dăruit! Firește, în el trebuie să scrieți mai mult decât ar fi necesar doar pentru dumneavoastră, căci nu vă cunosc deloc.